Placa de la intrarea în Memorialul Dachau |
Înainte de 1989 se publicau şi erau relativ accesibile o
serie de cărţi despre al II-lea război mondial şi despre lagărele de
concentrare naziste. În copilărie am citit destul de multe lucrări pe această temă, însă
până de curând nu am avut ocazia să şi văd unul. Ieri, 11 septembrie 2012, l-am
văzut pe cel de la Dachau.
Am ajuns de dimineaţă, cu câteva minute înainte de a se deschide muzeul,
aşa că nu am intrat să văd spaţiul expoziţional, ci zonele din fostul lagăr care
se pot vizita.
Timp de o oră m-am plimbat prin zona fostelor barăci, şi am văzut câteva
locuri de rugăciune şi biserici ridicate în memoria celor care au trecut pe
acolo.
Era linişte, o zi frumoasă, însorită. Dar senzaţia de apăsare era
permanentă şi sufocantă. O stare de angoasă, de piele de găină, de „păr
măciucă” (ştiu că nu sună elegant, dar aşa a fost).
Una dintre cele 30 de barăci în care au fost ţinuţi foştii deţinuţi |
Fundaţiile fostelor barăci |
Memorial ridicat în memoria evreilor ucişi în lagăr |
Garduri de sârmă ghimpată (mai demult electrificate) mărginite de două
şanţuri (dintre care unul cu apă) făceau imposibilă evadarea din lagăr.
Şanţul (cel fără apă) şi reţeaua de garduri şi de sârmă ghimpată care împrejmuia zona lagărului în care se aflau deţinuţii |
După un pod micuţ, începe o zonă cu mulţi copaci, cu alei pietruite şi
îngrijite, cu flori. Dacă nu erau tăbliţe indicatoare ai putea avea impresia că
te afli într-un parc. Dar printre copaci erau locurile folosite pentru execuţie
şi câteva gropi comune.
Cruce ridicată pentru a marca una dintre gropile comune
|
În apropiere, o clădire de cărămidă roşie, cu un coş destul de mare şi de
înalt. Chiar şi fără indicaţii îţi dai seama că e fostul crematoriu. Fără un
indicator care să îmi arate direcţia de vizitare, intru prima dată în camera unde
se aflau cuptoarele, apoi, pe rând, în ordine inversă, în cele în care se
depozitau cadavrele celor gazaţi, în camera de gazare, în camera în care
trebuiau să îşi lase hainele.