Apariție editorială: Florian Banu (editor), „Şi nu ne duce pe noi în ispită…” România şi „războaiele minţii”: manipulare, propagandă şi dezinformare (1978-1989)

„În încercarea de a desluşi căile de atac şi contra-atac utilizate în confruntarea desfă­şu­rată între 1978-1989 în plan propagandistic între România şi alte entităţi statale, ne-am îndreptat cercetările spre arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Se­cu­rităţii şi către fondurile gestionate de Arhivele Naţionale ale României. Docu­men­tele incluse în volum provin din fondurile Documentar şi S.I.E., respectiv din fondurile C.C. al P.C.R. – Cancelarie, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Secţia Relaţii Externe şi fondul Anneli Ute Gabanyi.

În general, redactarea documentelor a respectat textul original. Am efectuat, acolo unde a fost strict necesar, doar acele modificări impuse de normele ortografice actuale, fără a mai evidenţia acest lucru. Pentru „parfumul epocii”, în documente au fost păs­trate şi o serie de inadvertenţe gramaticale sau formulări inedite, acestea fiind marcate cu sic!. Diversele rezoluţii şi adnotări existente pe unele dintre documente au fost re­date între paranteze pătrate, cu litere italice.”

Florian Banu

„Ceea ce a intrat în istorie drept „Epoca de Aur”, respectiv cei aproape 25 de ani în care destinele României au fost hotărâte de Nicolae Ceauşescu, nu poate fi, evident, tratată de o manieră unitară. Documentele de arhivă, lucrările publicate de politologi şi istorici, istoria orală şi memoria colectivă, propriile noastre observaţii, ne conduc la necesitatea unei periodizări şi a unor nuanţări. Astfel, în linii generale, putem considera că primul deceniu de la preluarea puterii în martie 1965 este caracterizat de continuarea liniei externe imprimate de Gheorghe Gheorghiu-Dej prin care s-a urmărit afirmarea României ca voce distinctă în blocul socialist.

În planul politicii interne, Nicolae Ceauşescu a reuşit, prin politica paşilor mărunţi, să iasă destul de repede de sub tutela „baronilor lui Dej”, iar apogeul acestei strategii avea să fie retragerea lui Ion Gheorghe Maurer din fruntea guvernului în anul 1974. Tot atunci, Ceauşescu avea să înfiinţeze pentru el funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România. Totuşi, beneficiind încă de relaţiile cordiale cu Occidentul, atât cu Franţa şi Germania, dar mai ales cu Statele Unite, liderul comuniştilor români şi-a mai păstrat pentru câţiva ani imaginea de disident în blocul sovietic, deşi nivelul de trai al românilor a început să scadă, treptat, dar sigur, pe fondul deciziei de achitare integrală a datoriilor externe.

Anul 1978 este unul de cotitură, început sub auspicii favorabile. Avem aici în vedere în primul rând vizitele lui Ceauşescu în Statele Unite (11-17 aprilie) şi Marea Britanie (13-16 iunie), moment de vârf ale afirmării sale ca un lider acceptat de către marile democraţii. Continuarea nu a fost însă pe măsura aşteptărilor dictatorului român confruntat cu „defectarea” generalului Ion Mihai Pacepa, petrecută în noaptea de 28/19 iulie 1978...”

Gheorghe Onișoru

Informați preluate de pe site-ul Editurii Cetatea de Scaun.