Ion Diaconescu - un simbol al rezistenţei anticomuniste

Ion Diaconescu, fost preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat şi unul dintre cei mai cunoscuţi deţinuţi politici din anii comunismului, a încetat din viaţă marţi seară (11 octombrie), la vârsta de 94 de ani în urma unui stop cardiac.

Personal consider că este o mare pierdere pentru societatea românească, atât de lipsită de repere morale.

În 26 aprilie 2007 am realizat un interviu cu domnia sa despre experienţa sa de detenţie din care redau mai jos un scurt fragment.

„Între regimul puşcăriilor pe care l-am trăit noi şi regimul puşcăriilor de astăzi este o diferenţă ca de la cer la pământ. Probabil că generaţiile noi, oamenii care n-au trăit acele vremuri, când aud de puşcărie şi văd cum îi viaţa în puşcăriile actuale, îşi vor face o imagine absolut falsă, greşită, faţă de ceea ce a fost în regimul comunist. Acest regim comunist a adus atâtea lipsuri şi atâtea suferinţe poporului român, marii majorităţi a poporului român – dar nu pentru toată lumea, pentru că au fost şi beneficiari – şi asta înseamnă milioane de români. Iar sutele de mii de români care în timpul ăsta au trecut prin puşcăriile comuniste, au avut, într-adevăr, o viaţă de groază. Au avut atâtea lipsuri, atâtea suferinţe...

Pentru mine regimul puşcăriilor comuniste s-ar putea rezuma în următoarele puncte: întâi foamete cumplită, ani de zile de foamete cumplită; al doilea frigul, cu ierni făcute fără niciun fel de foc; Apoi bătăi şi terorizări fizice, care – la fel ca şi frigul şi foamea – au fost generale. Apoi, izolarea. Izolarea era fantastică… să trăieşti ca-ntr-un mormânt... Şi a mai fost şi promiscuitatea... reprezentată prin acele tinete care stăteau în mijlocul celulelor.

Dacă acum m-aş gândi retrospectiv care perioade de vârf sunt reprezentative pentru aceste mari suferinţe ce le-am enumerat, ar fi cam în felul următor: în ceea ce priveşte foametea, ea s-a inaugurat chiar de la ancheta de la Ministerul de Interne, din ’47, dar aia a durat numai 3 luni de zile; venisem cu forţe proaspete de-afară, am depăşit-o, dar a fost grea, cumplită şi-aia. Dar îmi vin în minte permanent anii ’49-’50, când mă găseam la Aiud, în Zarca Aiudului, unde a fost o foamete cumplită. Oamenii erau înnebuniţi de foame, toată noaptea visau mâncare... Îi vedeai că în somn mestecă... Una e să-ţi fie foame o zi, două, trei, dar ani de zile… e ceva de groază. Ni s-au umflat picioarele, nu mai puteam merge... abia ne târam.

Frig, a fost în toată perioada... Mi-aduc cu groază aminte tot de Aiud, când ne-a adus în lanţuri de la mină că am refuzat să mai lucrăm în condiţiile acelea nenorocite. Şi ne-au ţinut în lanţuri, tot în Zarca Aiudului, câte patru în celulă, îmbrăcaţi în zdrenţe. Acolo nu erau paturi, stăteam pe rogojini, pe jos. Şi am stat cu lanţuri la picioare 6 luni de zile, din septembrie ’53 până în martie ’54, iarna, fără foc. A fost ceva de groază, iarăşi. Aproape nu-ţi vine să crezi... Aveam şansa că încă eram tineri pe vremea aceea, eram oameni de treizeci şi ceva de ani toţi ăştia, 81 de „mineri” aduşi acolo ca recalcitranţi.

În ceea ce priveşte bătăile, sunt reprezentative cele din faza reeducării de la Piteşti, dar pe care, sigur, n-au îndurat-o toţi deţinuţii. Bătăi eu am primit în alte împrejurări... Dar ceea ce s-a întâmplat la Piteşti trebuie să rămână în analele suferinţelor.

Şi, în sfârşit, izolarea. Izolarea fantastică, care să-ţi distrugă orice legături cu semenii, cu familia, cu viaţa… Adică să fii ca într-un mormânt... Şi ilustrativ pentru treaba aceasta, pentru această izolare, este Râmnicu Sărat.