„Scrutând
cu un fel de curiozitate tăioasă perioada dintre 1944 și 1960, Irina Tulbure îl
introduce pe cititor în hățișul unei complicate și, din punctul meu de vedere,
dramatice istorii profesionale și a moștenirii ei construite, care atunci se
nășteau, într-o traumatizantă schimbare de societate.
(...)
... arhitectura nu apare numai din formele construite (tratate exhaustiv de la
programe și obiecte la oraș și teritoriu), ci și dintr-un întreg context
profesional, cuprinzând și litera scrisă (povestită în anchilozarea ei treptată
sub ideologie), și întreaga metamorfoză instituțională (o sinteză inedită și
clarificatoare), și ca instrument de propagandă (exemple de-a dreptul
„mustoase“, dacă n-ar fi triste). Toate acestea se conturează la intersecția
unor linii compoziționale care vin de mult mai departe în timp și în spațiu.
Linia „tare“, a puterii sovietice, vine invaziv dinspre Răsărit și dinspre
Revoluția din Octombrie. Sub ea se conturează cu tușe precise (și noi în
literatura noastră profesională) linia instrumentului de colonizare culturală,
realismul socialist, pe care autoarea îl disecă analitic în geneza,
semnificațiile și ambiguitățile lui și, de subliniat, chiar în magnetismul lui,
și îl descrie sintetic în nuanțele pe care le-a căpătat în revărsarea sa
implacabilă peste teritoriile satelizate. (...).”
(extras
din prefață, prof. dr. arh. Ana Maria Zahariade)
