„În Mizantropul optimist:
G. Călinescu şi (de)stalinizarea României, George Neagoe reface, în mare
măsură, traseul prin care cel mai important critic literar român a ajuns să
facă parte din organizaţiile de masă patronate de P.C.R. Întâi simpatizant al
Uniunii Patrioţilor (1944-1945), ficţiune planificată de Ştefan Foriş, ulterior
figură marcantă a Partidului Naţional Popular (1946-1949), G. Călinescu s-a
arătat impresionist în politică, pe cât s-a dovedit în exegeză.
Un critic literar îi adresează, în 1943, un
memoriu Mareşalului Antonescu, solicitându-i ca Editura Fundaţiilor Regale
să-şi respecte obligaţiile contractuale cu privire la tipărirea şi la difuzarea
Istoriei literaturii române de la origini până în prezent (1941). Acel document
l-a transformat pe G. Călinescu într-un „antifascist” după 23 August 1944. Cel puţin aşa l-au considerat membrii Partidului
Comunist din România, care, printre altele, după arestarea lui Ion Antonescu,
au acaparat discuţia despre „democraţie”.
