Ne-a părăsit astăzi şi Vasile Paraschiv

 Lista opozanţilor regimului comunist care ne părăsesc se măreşte cu fiecare zi care trece. Am aflat cu tristeţe că de astăzi trebuie să trecem pe ea şi numele lui Vasile Paraschiv.

Vasile Paraschiv a fost, poate, cel mai cunoscut disident comunist român. Născut în 1928, a fost sedus de tânăr de ideologia comunistă, însă ulterior şi-a dat seama că în spatele teoriei, practica e cu totul diferită. Aşa a ajuns ca decenii la rând să se opună regimului comunist, prin acţiunile sale în vederea înfiinţării de sindicate libere în România, dar şi prin demersurile îndreptate direct împotriva dictatorului Nicolae Ceauşescu.

A fost în nenumărate rânduri arestat, răpit, torturat, internat în spitale de psihiatrie, dar toate acestea nu l-au făcut să renunţe la ideile sale.

A plecat dintre noi trist că, la 21 de ani de la Revoluţia din 1989 nu i s-a făcut dreptate.

În 8 iulie 2008 Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România depunea la Parchetul General o plângerea penală împotriva mai multor ofiţeri ai fostei Securităţi, ai Miliţiei, precum şi pe numele unor procurori şi psihiatri, implicaţi în acţiunile represive împotriva lui Vasile Paraschiv. În noiembrie 2008, procurorii au dat neînceperea urmăririi penale.

Într-un proces intentat statului român, Vasile Paraschiv a cerut despăgubiri pentru suferinţele îndurate. I s-a dat câştig de cauză, însă în urma recursului judecat la Curtea Supremă, magistraţii de aici au dat decizie de respingere definitivă şi au decis să nu primească nici o despăgubire.

În 2008 Vasile Paraschiv a făcut unul dintre ultimele sale gesturi simbolice: a refuzat să primească o distincţie din partea preşedintelui Traian Băsescu, motivându-şi gestul astfel: „Sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii”.

În urma sa au rămas zeci de interviuri, articole şi mai multe volume, dintre care menţionăm doar două, pe care le considerăm reprezentative, şi care ilustrează, după părerea noastră cel mai bine cine a fost Vasile Paraschiv: Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Polirom, 2005 şi „Aşa nu se mai poate, tovarăşe Nicolae Ceauşescu! – Memorii după 20 de ani”, Editura Curtea Veche, 2007.

O biografie mai detaliată a lui Vasile Paraschiv poate fi consultată mai jos:

Vasile Paraschiv s-a născut la 3 aprilie 1928 într-o familie săracă din satul Ordoreanu, comuna Clinceni, judeţul Ilfov. În 1940, la 12 ani, a părăsit casa natală, plecând în Bucureşti unde încearcă să îşi câştige existenţa. În perioada 1940-1946, a lucrat ca băiat de prăvălie în Bucureşti. În anul 1946 a avut primele contacte cu membrii P.C.R., obţinând un post la Cooperativa de consum „Victoria” (înfiinţată de P.C.R. pentru aprovizionarea cu alimente de bază, la preţuri mai mici, a marilor întreprinderi ale Capitalei şi a cartierelor muncitoreşti). În paralel, s-a implicat în activitatea de propagandă prin aderarea la organizaţia de tineret a cooperativei, devenind membru al P.C.R. în noiembrie 1946. Începând cu luna decembrie 1947, s-a angajat la Poşta Centrală din Bucureşti, iar la 20 noiembrie 1949 a fost înrolat în armată, fiind repartizat la Regimentul 3 Radio Deva.

La 1 ianuarie 1950 a fost selecţionat pentru Şcoala de ofiţeri de transmisiuni de la Sibiu, instituţie pe care a absolvit-o la 23 august 1951 cu gradul de locotenent. A fost repartizat la Regimentul 137 din Ploieşti unde a avut pentru prima dată de suferit de pe urma „rigorilor” partidului, care nu îi permiteau să se căsătorească cu iubita lui, din cauza originii sociale „nesănătoase” a acesteia.

Epurat din armată, încearcă să urmeze cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti, unde nu este însă admis datorită faptului că locurile erau asigurate unor ofiţeri de Securitate şi Miliţie care nu aveau studii superioare. În aceste condiţii, optează pentru Şcoala Tehnică de Telecomunicaţii din Bucureşti, pe care o absolvă în 1958, fiind repartizat ca tehnician de telecomunicaţii la Oficiul de Telefoane din cadrul Poştei din Ploieşti. Ulterior este transferat la Întreprinderea de Telecomunicaţii din Câmpina (1 ctombrie 1962) şi mai apoi la Combinatul Petrochimic Brazi (2 decembrie 1962). La 6 decembrie 1963 suferă primul abuz major din partea organelor locale şi de partid care îl evacuează din apartamentul pe care acesta îl primise în perioada când lucra la Poşta din Ploieşti. Timp de zece luni (perioadă în care dosarul nr. 4074/1963 s-a aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti, nefiind însă soluţionat deoarece era mutat de la un complet la altul) Vasile Paraschiv şi familia sa nu au avut parte de o locuinţă. În cele din urmă, conform hotărârii finale a tribunalului, i se permite reocuparea imobilului din care fusese evacuat în mod abuziv cu zece luni în urmă.

În luna noiembrie 1968, la alegerile de partid din Combinatul Petrochimic de la Brazi, Vasile Paraschiv a anunţat în cadrul adunării generale că doreşte să se retragă din P.C.R., al cărui membru era din 1946. Ca urmare a acestui anunţ, asupra lui s-au exercitat numeroase presiuni ca să revină asupra deciziei. Refuzând, la data de 28 iulie 1969 a fost arestat pentru prima dată, nelegal, fiind apoi internat cu forţa la Spitalul de nebuni de la Urlaţi. A fost eliberat după cinci zile. La data de 3 martie 1971, Vasile Paraschiv a trimis către Comitetul Central al P.C.R. şi către Uniunea Generală a Sindicatelor din România o scrisoare cu 11 propuneri care să fie puse în discuţie la Congresul Sindicatelor ce urma să aibă loc în luna aprilie. Răspunsul a fost o nouă arestare şi o nouă internare într-un spital de nebuni. La 1 decembrie 1976, Securitatea a descoperit o copie a unei scrisori pe care Vasile Paraschiv, împreună cu Alexandru Ungureanu, o trimisese către postul de radio „Europa Liberă”. Drept urmare, este arestat din nou de către Securitate şi dus la Spitalul nr. 9 din Bucureşti pentru a fi internat. Doctorul de gardă din acea zi de la Spitalul bucureştean a refuzat internarea arestatului, drept pentru care Vasile Paraschiv va fi internat la Spitalul Voila, din Câmpina. La 2 decembrie 1976, medicul Mircea Piticaru îl diagnostichează cu paranoia. În luna februarie 1977 Vasile Paraschiv află de acţiunea scriitorului Paul Goma pentru apărarea drepturilor omului în România şi decide să îl sprijine pe scriitorul dizident. Prima încercare de a discuta cu Goma eşuează întrucât locuinţa acestuia era păzită de ofiţeri sub acoperire care îl arestează pe Paraschiv. Acesta nu se va lăsa însă intimidat şi va încerca din nou să ia legătura cu Paul Goma. Semnează scrisoarea de protest pe care Goma intenţiona să o trimită Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad şi îi înmânează acestuia o scrisoare de protest personală însoţită de un plic cu mai multe documente. În acest fel cazul lui Vasile Paraschiv este făcut cunoscut în Occident, prin intermediul lui Paul Goma, care va trimite documentele la Paris. O nouă încercare de a discuta cu Goma se va solda cu o nouă arestare, o bătaie pe care o primeşte la sediul Miliţiei din Drumul Taberei şi cu o nouă internare, de data aceasta la Spitalul de nebuni Săpoca (judeţul Buzău), la secţia „doi” – secţia de bolnavi mintali cronici. În cadrul acestui spital, a fost supus, timp de 45 de zile, unui tratament medical obligatoriu (fapt prin care în realitate se urmărea ca, până la ieşirea din spital, Vasile Paraschiv să devină cu adevărat bolnav mintal).

La 20 mai 1977 Vasile Paraschiv se reîntoarce la locul său de muncă – Întreprinderea de Aparate de Măsură şi Control (I.A.M.C.) Otopeni, însă procurorul-şef al Procuraturii civile din Ploieşti, Ion Băloiu, i-a întocmit un dosar, adresat Tribunalului Prahova, în vederea internării pe viaţă într-un cămin de bolnavi mintal cronici. Judecătoria din Ploieşti a admis în parte cererea procuraturii, obligând pe „inculpat” la „tratament ambulatoriu de specialitate”, respingând însă cererea Procuraturii de internare a sa, pentru tot restul vieţii, în căminul de bolnavi mintal cronici de la Călimăneşti. Vasile Paraschiv va refuza să urmeze tratamentul, în ciuda presiunilor exercitate asupra lui. În toamna anului 1977, Vasile Paraschiv depune cerere pentru obţinerea unui paşaport în vederea unei călătorii în Austria. Crezând că Vasile Paraschiv doreşte să părăsească definitiv ţara, Securitatea îi acordă paşaportul în speranţa că astfel va putea scăpa de un agitator intern. Părăseşte România la 20 noiembrie 1977 însoţit de fiul său, Radu. La Viena, se adresează unei organizaţii de caritate în scopul facilitării obţinerii unei vize de intrare în Franţa. La 27 ianuarie 1978, primeşte viza de intrare în Franţa şi pleacă către Paris. Aici susţine o conferinţă de presă în problema folosirii psihiatriei în România ca armă de represiune politică. Tot la Paris, ajutat fiind de către Mihnea Berindei, are ocazia şi se prezintă în faţa unei comisii de contraexpertiză medicală care trebuia să îl examineze şi să stabilească dacă are sau nu discernământ („Comisia de studii asupra procedurilor de internare şi tratament forţat în spitalele psihiatrice speciale”). Diagnosticul dat de către comisia formată din 8 medici, după o examinare de opt ore, a fost unul pozitiv. După discuţii cu mai mulţi lideri sindicali din Franţa, participă la o nouă conferinţă de presă, la 18 aprilie 1978, în problema creării de sindicate libere în ţările din spatele Cortinei de Fier. La 27 aprilie 1978, părăseşte Parisul şi ajunge în România. La Curtici, este expulzat, fiind trimis înapoi în Occident cu un alt tren. Se întoarce la Viena, de unde va întreprinde o serie de acţiuni ce aveau drept scop reîntoarcerea în ţară. Sub presiunea opiniei publice internaţionale, Ambasada României de la Viena va fi nevoită, în cele din urmă, să îi permită reîntoarcerea în ţară.

La 9 iulie 1978, ajunge acasă, supravegheat îndeaproape de către Securitate. Aici află că i s-a desfăcut contractul de muncă, pe motivul absenţelor nemotivate. În cele din urmă, va fi transferat la Fabrica de Prototipuri şi Proiectare Tehnologică din Ploieşti. În cadrul unei şedinţe a sindicatului din fabrică, în faţa muncitorilor, a dat citire unei declaraţii de înfiinţare a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), gest care avea să provoace alte acţiuni de intimidare la adresa sa.

La 28 mai 1979, are loc prima sa răpire de către ofiţeri de Securitate. În momentul în care ieşea pe poarta fabricii, a fost urcat cu forţa într-o maşină, dus în pădurea Păuleşti de lângă Ploieşti, unde a fost torturat şi bătut cu bestialitate de către patru ofiţeri de Securitate. Reuşeşte cu greu să ajungă la Spitalul judeţean din Ploieşti, unde este izolat într-o rezervă, rudelor nefiindu-le permis accesul acolo. După cinci zile de izolare în spital, este externat la cerere şi, după alte zece zile de refacere la locuinţa proprie, îşi reia activitatea profesională. În alte trei rânduri, la 19, 27 martie şi 1 aprilie 1979, este atacat pe stradă şi lovit pe la spate. În anul 1980, a depus o cerere prin care solicita autorităţilor locale şi centrale din România eliberarea unui paşaport în vederea unei vizite la fiul său, în Statele Unite. Cum răspunsurile au fost întotdeauna negative, s-a adresat instanţelor judecătoreşti (Tribunalului Ploieşti şi Procuraturii Militare) dar şi unor guverne şi personalităţi cunoscute din Occident. Apelul său a fost difuzat în luna octombrie 1986 la postul de radio „Europa Liberă”.

Întrucât continua să reziste diverselor forme de intimidare din partea Securităţii, a fost pus la punct un plan prin care se viza neutralizarea şi reducerea sa la tăcere. Mai întâi a fost pusă la cale o percheziţie domiciliară nelegală, la 7 mai 1987, în ideea descoperirii unor dovezi compromiţătoare scrise. După o săptămână în care au fost analizate în amănunt documentele confiscate, a fost răpit pentru a doua oară. La 14 mai 1987, la orele 6:30, V. P. a fost răpit de către patru ofiţeri tineri de Securitate şi de un miliţian în uniformă (el nu comisese nicio ilegalitate, iar persoanele care l-au arestat nu deţineau un mandat de arestare). Răpit, a fost adormit cu o substanţă narcotică, încătuşat şi transportat într-o locaţie conspirativă unde a fost ţinut legat, interogat şi torturat de către cei patru ofiţeri de Securitate timp de patru zile (ulterior, a reuşit să afle că respectiva locaţie era o cabană – „Florei” – situată în pădure, în vârf de munte, dincolo de barajul „Paltinul” de lângă Câmpina). După patru zile de tortură, îndeosebi de natură psihologică, fiind ameninţat cu moartea, a acceptat cererile celor patru ofiţeri care i-au impus redactarea unor angajamente şi scrisori, prin care îşi manifesta ataşamentul şi loialitatea faţă de Securitate şi P.C.R. Eliberat şi întors acasă, el a redactat după câteva zile un document prin care retracta toate scrisorile şi angajamentele pe care le-a scris şi înregistrat sub ameninţare în perioada celor patru zile de detenţie de la aceea cabană. După ce a fost eliberat, a fost pus sub atenta supraveghere a Securităţii, fiind permanent urmărit de un ofiţer care purta numele conspirativ „Nicolae”. Acesta răspundea personal de Vasile Paraschiv, astfel încât a dispus mai întâi mutarea sa într-un nou apartament, continuând stricta supraveghere prin telefoane şi vizite inopinate la domiciliu. În 1989, la 22 martie, a fost răpit pentru a treia oară de către ofiţerii de Securitate. Arestat pe stradă, împreună cu un prieten, Vasile Simionescu, de organele de miliţie, a fost preluat mai apoi de către un grup de trei ofiţeri de Securitate şi transportat în aceeaşi locaţie secretă – cabana „Florei” – unde a fost bătut, torturat şi maltratat timp de şapte zile. A fost lovit cu pumnul în faţă, stomac şi ficat, a fost lovit cu săculeţul de nisip în cap şi bătut cu bastonul de cauciuc la tălpi. După şapte zile de tortură, a fost şi iradiat, acceptând, în urma acestor torturi, să semneze un nou angajament care să îi mulţumească pe securişti. Cu ocazia majorităţii anchetelor la care a fost supusă, partea vătămată a fost torturată, bătută cu sălbăticie, iradiată şi ameninţată cu moartea, scopul principal al acestui tratament fiind acela de a o determina să renunţe la atitudinea ostilă faţă de regim şi la revendicările sale.

Plângerea penală depusă de IICCR la Parchetul General (din care au fost preluate şi informaţiile biografice de mai sus) poate fi consultată la: http://www.crimelecomunismului.ro/pdf/ro/sesizari_penale/vasile_paraschiv_sesizare.pdf

Lista ofiţerilor şi subofiţerilor Ministerului de Interne care l-au urmărit şi anchetat pe Vasile Paraschiv în anii ’70-’80 poate fi consultată la: http://www.crimelecomunismului.ro/pdf/ro/sesizari_penale/lista_ofiteri_mai.pdf