Ca să poţi
contempla un oraş în toată misterioasa lui ambiguitate, n-ai decât vreo două
şanse: fie să-l priveşti cu ochiul virgin al noului venit, fie să ţi-l
povestească cineva. Cei mai mulţi bucureşteni de vârsta mea s-au născut într-un
oraş în care încă mai existau grădinile cu dalii şi ferestrele cu perdele
croşetate, glodul mahalalei interbelice şi muzicile ţigăneşti tradiționale,
mirosul de oţet al murăturilor de toamnă, nunţile cu bairam în plină stradă. Au
crescut însă într-un oraş de betoane, s-au jucat prin gropile fundaţiilor de
blocuri etern neterminate, au şterpelit castane şi muşeţel din curţile
abandonate ale unor case în curs de demolare, fără să se sinchisească prea mult
de poveştile de viaţă din spatele zidurilor ştirbe. Cei mai mulţi eram convinşi
– şi poate încă mai suntem – că acesta e mersul inexorabil al progresului
urban. Cei mai mulţi nici nu ne mai putem imagina viaţa fără goana matinală
spre staţia de metrou, fără blocajele în trafic, fără asfaltul etern găurit al
şoselelor depăşite
de situație,
fără sclipiciul de prost gust al reclamelor pe pereţii blocurilor de prin
centru sau de prin noile mahalale. Cei mai mulţi nu prea iubim – sau nu
recunoaştem că iubim – acest oraş murdar şi eteroclit. Visăm la capitalele
europene cu care el nu are încă nicio şansă să se compare, urcăm în fiecare zi
câte un număr zdravăn de etaje, înjurăm liftul cînd se strică, înjurăm
administratorul sau pe băbuţa de la parter, oameni care petrec prea mult timp
la fereastră şi aparent singurele fiinţe contemplative pe care le cunoaştem. E
purgatoriul nostru cotidian, în formă de cutie de chibrituri, un univers ce
pare să nu mai aibă demult nimic misterios. Din când în când, mai ales în serile
de vară, ne scufundăm în hărmălaia de bon ton a localurilor din Centrul Vechi,
căutând ceva, nu prea ştim ce.
Împreună cu
colegii de la Arhivele Bucureştiului (pentru puţinii cunoscători, cele de pe
Calea Văcăreşti) am experimentat însă şi o altă realitate. Una în care câteva
zeci de pasionaţi – cei mai mulţi de o anumită vârstă, dar şi destui tineri,
chiar foarte tineri – vin zi de zi la sala noastră de studiu pentru a cerceta,
înţelege, iar mai apoi repovesti saga Bucureştiului, aşa cum ochii noştri au
uitat să îl vadă.
Ideea acestui
ciclu de conferinţe s-a născut din dorinţa noastră de a-i ajuta şi de a ne
ajuta. Pentru ei, cei care ştiu şi vor să povestească, ar putea fi un loc în
care poveştile lor să-şi poată găsi ascultătorii. Pentru noi, cei ale căror
priviri citadine şi-au pierdut de mult virginitatea, ar putea fi o cale de a ne
regăsi în Bucureştiul parţial uitat, parţial scufundat în amintirile copilăriei
noastre: oraşul misterios, romantic, cosmopolit, uneori tandru, alteori foarte
crud, colcăind de “romanţuri” căldicele, de pasiuni devastatoare, cu aerul greu
deopotrivă de la parfumul de roze şi de la oţetul pentru murături, oraşul
dispărut peste care pasul nostru de locatari la bloc trece necruţător fără să-i
bănuiască existenţa fantomatică.
Ar putea fi…
În încercarea
de a-l face să fie, am găsit un complice avizat în proprietarul unuia dintre
locurile mitice – ba chiar mitíce – ale memoriei
bucureştene: Caru’ cu Bere. Unde s-ar putea împărtăşi mai bine poveştile Bucureştilor
decât în locul care le-a văzut, pe nu puţine dintre ele, născându-se, evoluând
(ca orice istorie care se respectă) în spirala ameţitoare a vieţii citadine,
apoi căzând în uitare doar pentru a fi înlocuite de altele şi de altele, şi de
altele…
În cea mai
recentă carte a sa, invitatul de onoare al acestei prime conferinţe din ceea ce
sperăm să devină un ciclu lunar, profesorul Andrei Pippidi, scria despre Bucureşti
că ar avea „o frumuseţe sfâşietoare, ca a oamenilor pe care i-ai iubit când nu
mai au decât puţine zile de trăit”. Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, atunci
cu atât mai mult Bucureştiul are nevoie de exerciţiul nostru de memorie.
Informaţii preluate
de pe blogul Savonarola Who?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu