Experiența
în presa scrisă, cinematografie și istoriografie „fierbinte“, dar și formația
de militar, îi oferă lui Viorel Domenico un unghi de abordare mai puțin
frecventat pentru o nouă reconstituire despre Revoluția Română. Cartea „De
cealaltă parte a Baricadei“, apărută la Editura Institutului Revoluției Române
din Decembrie 1989, este eminamente factuală, adică povestește pe-ndelete cum
s-au întâmplat lucrurile și se ferește de teoretizări, generalizări, etichetări
și concluzii tranșante. E drept însă că decupajul (dacă tot vorbim de
cinematografie) nu te lasă nedirijat prin hățișurile mult prea complexului eveniment.
Autorul pune cap la cap, în suită cronologică, cât se poate de amănunțit și de
exact, fapte întâmplate în momentele cele mai înverșunate ale Revoluției. Dar
atât de multe s-au întâmplat atunci, încât și cărții acesteia, de vreo sută
cincizeci de pagini, i se pot reproșa destule omisiuni (explicabile însă
toate, cumva).
Oricum lectura cărții captivează chiar de la prefață și ceea
ce „te fură“ sunt, mai mult decât situațiile, protagoniștii. Oameni puși
împrejurări limită, care reacționează fiecare în felul lui – temerar, corect,
bizar, laș, abject, ticălos sau cum a mai fost. Căci așa sunt, de când lumea,
personajele revoluțiilor de totdeauna și de pretutindeni, pe care istoricul
american Crane Brinton le categorisește astfel: elite ale statului
prerevoluționar, cu nemulțumiri proprii față de puterea din care au făcut
parte; oportuniști, care profită de situație în propriul interes; nonconformiști;
elemente teroriste și criminale; oameni cinstiți și de acțiune, revoltați de
fărădelegile și imoralitatea regimului; idealiști, în special tineri;
populiști, cu discurs demagogic, dar mobilizator. De-alde toți aceștia regăsim
cu duiumul în paginile cărții. Așadar, o lectură pasionantă pe care, fără a
vulgariza, aș vedea-o în ciclul „Așa vă place istoria?”.
După aproape un sfert de secol de când s-a produs, Revoluția
Română aproape că s-a așezat la locul cuvenit în istorie (e drept, numai ea
știe cum), dar fără să dispară ca subiect de discuții însuflețite la
televiziuni de apartament sau la o bere pe terasă. Ciudate și grotești sau/și
de un tragism autentic sunt comportamentele și destinele feluriților CPEx-iști
puși față-n față cu Revoluția. Unii se sinucid (Ion Radu), altora le-o ia
mintea razna ori au reacții ciudate (Constantin Dăscălescu, Ana Mureșan,
Gheorghe Pană). Traiectoria unora se pierde în mister – Gogu Rădulescu, cu
stigmatul de agent al unei puteri străine, Iosif Szasz, prim secretar care se
dădea drept prim revoluționar, ca să nu mai vorbim de Ion Ursu, cel dispărut în
ceață (absent și din această carte). Sunt, apoi, figurile tot complexe, dar și
mai ambigue, ale celor pe care e greu să-i așezi de-o parte sau de alta a
Baricadei, căci ea trece chiar prin viața lor (Stefan Gușă, Victor A.
Stănculescu, Ilie Verdeț). Au făcut ei mai mult rău sau mai mult bine? Cu
mijloace uneori de romancier sunt descrise prestațiile revoluționare unor
Dumitru Mazilu sau Sergiu Nicolaescu, și de aceea e de regretat că n-au avut
parte de un asemenea privilegiu și, bunăoară, Petre Roman, Gelu Voican
Voiculescu sau Silviu Brucan. E adevărat că nu-i întotdeauna ușor să scrii
despre personaje ale istoriei care sunt încă în viață. De altfel, nici liderul
Revoluției, Ion Iliescu, nu e în prim planul povestirii ci undeva sus, distant,
parcă mult deasupra zbuciumului istoric al clipei.
Născocirilor și răstălmăcirilor și parascoveniilor deloc
dezinteresate care nu contenesc să fie debitate și în țară și afară despre
Decembrie 1989, cartea lui Viorel Domenico le pune în față o imagine
reconstituită cât se poate mai onest a unei realități care-și tot caută, pentru
Istorie, chipul adevărat.
Informații preluate dintr-un articol semnat de Corneliu Vlad
în Curentul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu