Ceea ce s-a petrecut la închisoarea
din Piteşti între 1949 şi 1952 merită un loc aparte în înspăimântătorul
repertoriu al ororilor concentraţionare ale veacului al XX-lea.
„Fenomenul Piteşti“ aparţine
aceluiaşi registru, la care vine însă cu o trăsătură specifică: utilizarea
sistematică a torturării deţinuţilor de către alţi deţinuţi. Ideea îi aparţine
pedagogului sovietic Makarenko (1888–1939), specialist în delincvenţa juvenilă
şi partizan al reeducării deţinuţilor tineri cu ajutorul deţinuţilor mai vechi,
aflaţi pe calea cea bună, dar făcând parte din aceeaşi clasă de vârstă.
Virgil Ierunca povesteşte una dintre
cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca
noastră. Deţinuţi torturaţi cu un sadism de-a dreptul extravagant – dacă
sadismul poate fi astfel –, torţionarii lor impunându-le să tortureze la rândul
lor, ca să li se conteste însăşi calitatea de victime. În ultima fază a
ciclului, nefericiţii sunt constrânşi să-şi tortureze cei mai buni prieteni, ca
dovadă a convertirii lor lăuntrice.
Toată lumea a fost torturată, toată
lumea a torturat. Cei morţi acolo şi cei care au supravieţuit au fost privaţi
până şi de propria lor nefericire. Virgil Ierunca a avut curajul să intre în
acest infern şi să-i devină istoric, pentru edificarea generaţiilor viitoare.
(François FURET)
Informații preluate de pe site-ul Editurii
Humanitas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu