Rezultat al unei cercetări postdoctorale în câteva
arhive mai mult sau puţin frecventate (ANR, Arhiva Municipiului Bucureşti,
Arhiva documentară a Societăţii de Radio, Arhiva documentară a TVR, Filmoteca
TVR), această lucrare urmăreşte două obiective. În primul rând, trasarea, în
premieră, a unei istorii a televiziunii române după pragul transformării ei în
instituţie mediatică de masă (1965) şi până în clipa în care, reducând emisia
la 2 ore zilnice, regimul Ceauşescu a abandonat-o agoniei (1984).
S-a pus accent mai ales pe emisiunile social-educative care
reprezintă televiziunea cel mai bine, alături de programele de divertisment. De
ce anchetele, reportajele şi mai puţin varietăţi sau teleficţiuni? Pentru că
filmul, teatrul, muzica la televizor reprezintă nişte forme artistice şi
ideologice care preexistă televizării şi, pe de altă parte, pentru că
varietăţile din epocă sunt astăzi destul de prezente în programele TVR. Dar, pe
de altă parte, privilegiind emisiunile social-educative (dintre care Reflector
rămâne cea mai cunoscută, deşi prezenţa ei devine răzleaţă după 1974), am
încercat să surprindem dinamica unui ethos social, acela al regimului
Ceauşescu, cu care istoria TVR se identifică. Am reuşit astfel să periodizăm
regimul Ceauşescu în funcţie de etapele acestui ethos social (oficial) pe care
televiziunea le reprezintă: 1965-1973, mai întâi, atunci când regimul acceptă
un proces mai mult sau mai puţin evident de europenizare a societăţii, după
marasmul stalinist, perioadă în care TVR este, probabil, principalul agent de
emancipare socială şi culturală la nivel de masă, emancipare redusă însă la
pătura urbană, minoritară în România până la sfârşitul epocii comuniste.
1973-1983, perioada în care europenizarea stagnează şi intră în recul, dar de-a
lungul căreia interesul autorităţilor pentru televiziune rămâne ridicat şi care
se traduce printr-o misiune imposibil de îndeplinit încredinţată televiziunii:
aceea de a contribui, prin producerea şi răspândirea unor „trăiri ideologice”,
la „făurirea conştiinţei socialiste” a telespectatorului. (Alexandru Matei
despre volumul O tribună captivantă)
„Într-o societate închisă, în care o subţire minoritate avea
ocazia să treacă dincolo de graniţe, în lumea liberă, Televiziunea a fost o
deschidere spre ce se întâmpla în jurul nostru. Pentru unii români, ea a fost
nu numai principala fereastră spre lume, ci chiar şi singura. Într-o vreme în
care niciunul dintre noi nu visam că vor exista posturi gen Discovery sau
National Geographic, TVR avea emisiunea Teleenciclopedia, astăzi clasică. Într-o vreme în care nu bănuiam că vor
exista canale ce vor difuza numai filme poliţiste, TVR difuza, sâmbăta seara,
seriale cu detectivul Kojak sau inspectorul Columbo. Şi, într-o vreme în care
nimeni n-ar fi pariat pe succesul telenovelelor, majoritatea românilor – dacă
nu toţi – au urmărit, seară de seară, la finele anilor ’70, teribilele aventuri
ale familiei Ewing din Dallas.
Dar televiziunea acelor ani nu a fost numai entertainment. Televiziunea mai
însemna ceva: ideologie şi politizare, manipulare a Istoriei şi – mai ales în
anii ’80 – un sinucigaş cult al personalităţii Conducătorului.
Autorul acestui volum are tot ce-i trebuie pentru o asemenea
istorie: are talentul calm al unui spirit mobilat, după cum are şi relaxarea
unei generaţii mai tinere.
Povestea televiziunii noastre între anii ’60 şi ’80 este,
pentru mulţi români, parte din povestea lor.” (Adrian Cioroianu despre O tribună captivantă)
Informații preluate de pe site-ul
IICCMER.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu