Volumul reprezintă
o reeditare a celor trei volume de reportaje semnate de Cornel Nistorescu
înainte de 1989.
[...]
La acea vreme, «Conducătorul iubit» şi aparatul său de propagandă ne asigurau că
ne îndreptăm spre comunism în zbor, că suntem duşi fără greş, în fiecare zi,
ceas de ceas, pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Oricine scria la ziar, în
revistele de orice fel, care apăreau, oricum, toate sub conducerea înţeleaptă a
partidului unic, trebuia să probeze că e înarmat cu un optimism nestrămutat.
Împărăţia părea să dureze încă 1.000 de ani, deşi în numai 10 ani ea se
prăbuşea în lacrimi şi sânge, în minciuni şi mistificări criminale.
Lumea aceea forţat optimistă îşi conţinea sfârşitul
apropiat. Dar nici scriitorul la ziar, reporterul, şi nici oamenii printre care
trăia n-aveau habar că nenorocirea lor are un capăt. Şi încă unul atât de
apropiat. Reportajele din volumul de faţă sunt rezultatul acestui paradox:
obligaţia de a fi optimist într-o lume care se prăbuşeşte, dar despre o atare
prăbuşire nimeni nu are nici o informaţie, nici măcar o intuiţie, ci doar
dorinţe care par irealizabile. Cum să rezolvi o asemenea ecuaţie absurdă ? Talentul,
acest enigmatic «talant» evocat în Biblie, are întotdeauna soluţiile
lui. Pentru că talentul e la fel de misterios ca şi viaţa, care triumfă
întotdeauna.
[...] Literatura non-ficţională din acest volum are toate
şansele să dureze şi să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de
înţeles pe măsură ce timpul ne îndepărtează de ea. În schimb, opere de ficţiune
citite pe atunci cu nesaţ devin caduce. Şi, foarte probabil, definitiv inutile.
Cornel Nistorescu îşi dorea să scrie ficţiune. Noroc că nu i-a reuşit !
Nonficţiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudo-roman al acelui sfârşit de
lume.
Din cuvântul înainte al lui Petru Romoşan.
Informații preluate de pe site-ul
Editurii Compania.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu