Apariție editorială: Cezar Stanciu (editor), Prietenul de la Belgrad. Întâlnirile Ceauşescu - Tito. Documente (1966-1970)

„Primii ani ai regimului Ceauşescu au reprezentat, în mod special, perioada unei afir­mări deosebite a diplomaţiei româneşti pe plan internaţional, concretizată prin reuşite precum alegerea lui Corneliu Mănescu în fruntea Adunării Generale a Naţiunilor Unite în 1967 sau condamnarea explicită şi curajoasă a intervenţiei sovietice din Cehoslovacia. Premisa fundamentală a acestei afirmări a fost ambiţia regimului co­mu­nist din România, ilustrată cu succes încă din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de a-şi pro­mova propriile interese pe plan intern şi internaţional, deseori în defavoarea celor ale Uniunii Sovietice. Căutarea unui model propriu de comunism, care să răspundă nevoilor in­terne ale societăţii româneşti dar şi pretenţiilor de legitimitate ale regimului, au adus România deseori în contradicţie cu Moscova, contradicţii ce au atins uneori cote critice. Acest demers curajos nu era însă unic în lumea bipolară a războiului rece.

Împărţirea lumii în două blocuri adverse a fost subiect de critică şi opoziţie pentru multe ţări din a doua jumătate a deceniului al şaselea, începând cu mişcarea de nealiniere ce grupa la început ţări în curs de dezvoltare şi sfârşind cu membrii de bază ai celor două blo­curi politico-militare precum Franţa sau China. Într-o manieră proprie şi limitată deseori de condiţionalităţi pe care nu le puteau controla (presiuni economice, politice, militare), toate aceste ţări se aflau în căutarea unei a treia căi, respingând în acest fel or­ga­ni­zarea bipolară a sistemului internaţional. Afirmarea internaţională a României este în mod direct legată de aceste demersuri, la care uneori s-a raliat şi din care uneori s-a inspi­rat, în funcţie de posibilităţi. Unul dintre cele mai interesante cazuri, din acest punct de ve­dere, este cel al Iugoslaviei lui Tito.

Condamnată şi denunţată de lumea comunistă de care era indiscutabil legată, Iugo­sla­via a fost nevoită să dezvolte o argumentaţie politică şi ideologică îndreptată către justi­fi­ca­rea unui model propriu de construire a socialismului, îndreptată către contestarea he­ge­mo­niei sovietice asupra comunismului internaţional. Această argumentaţie a servit însă şi intereselor româneşti, oferind explicaţii şi interpretări politico-ideologice utile în disputa dintre PCR şi PCUS. România a văzut în Iugoslavia un partener ideal şi a căutat deseori spri­jinul acesteia în situaţiile de criză generate de disputa româno-sovietică. Studiind do­cu­mentele prezentate în volumul de faţă, istoricul descoperă nuanţele ale relaţiilor ro­mâ­no-iugoslave care nu sunt sesizabile la prima vedere, precum efortul lui Ceauşescu de a evita izolarea şi a-şi consolida parteneriatul cu Tito, prudenţa liderului iugoslav, dar şi nevoia ambilor lideri de a schimba perspective şi puncte de vedere, de a-şi împărtăşi impresiile cu privire la probleme internaţionale sensibile.

Numărul relativ mare de întâlniri dintre cei doi lideri, într-un interval de timp scurt, confirmă ideea că fiecare vedea în celălalt un partener, deşi cu limitări care ţineau de po­ziţia proprie. Documentele prezentate în acest volum sunt deosebit de importante pentru înţelegerea şi explicarea modului în care era construită politica externă românească şi de aceea recomand călduros publicarea acestei cărţi.”

Prof. univ. dr. Silviu Miloiu

Informați preluate de pe site-ul Editurii Cetatea de Scaun.