„Pentru că a organizat Mișcarea Română de
Rezistență în județul Mehedinți, a redactat un afiș anticomunist și a trimis o
scrisoare către Europa Liberă, tatăl
meu, institutorul D.I. Totir, a fost arestat, condamnat la moarte și executat
de către regimul comunist, pe 20 iulie 1953, ora 1,30, noaptea, la Craiova.
Decesul tatălui ne-a fost comunicat după 21 ani, în 1974, la insistențele
fraților mai mari, Haralambie și Constanța. Cauza decesului și o parte din
adevăr le-am aflat după 1989. Mormântul nu l-am găsit, încă. Pentru că era
deținut politic, tatălui meu i s-a confiscat averea. Am fost evacuați cu
Miliția din casele tatălui nostru. Mama a fost dată afară din învățământ. Ni se
luase tot. Eram muritori de foame.
O
mamă șomeră și singură, cei șase copii, orfani de tată, în România comunistă.
Pentru că eram copiii acestui patriot român, comuniștii ne-au considerat
dușmani de clasă, ne-au persecutat, ne-au interzis dreptul la viață,
condamnându-ne la înfometare și boli grave, ne-au suprimat dreptul la
învățătură, excluzându-ne din școli ( gimnaziu, liceu, facultate), dreptul la
muncă, dreptul la fericire, etc. Cum am supraviețuit? Prin dârzenie, iubire
frățească, dragoste și respect pentru părinții noștri, prin ajutorul unor
profesori […]. Mama, învățătoarea Nicolița Totir, dată afară din învățământ,
nu a cerut nimic de la rude, pentru a le proteja de furia Securității. S-a
angajat zilieră (hamal în port, muncitoare agricolă, femeie de serviciu la o
școală de tractoriști) pentru a-și ține copiii în viață. Ne-a ajutat mult
sacrificiul fratelui mai mare, Haralambie, care nu mânca zile în șir pentru a
avea noi, cei mici, o felie de mămăligă sau o ciorbă din copite de de vită, cea
mai ieftină carne... Copilul meu, trecutele dureri / Le-aduc în lume din tăceri
adânci. / Sunt, ca-n povești, fântână de puteri. / Păstrează-le, nu trebuie să
plângi.”
Mai multe detalii pe ibooksquare.ro,
de unde am și preluat citatul de mai sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu