„Mii
de oameni au fost ucişi de către reprezentanţi ai statului după ce comuniştii
au preluat puterea în România la mijlocul anilor 1940 până către finele anilor 1950,
în vreme ce mai puţin de 400 au fost executaţi legal până la căderea regimului.
De ce a ales regimul această cale pentru o parte dintre ei şi cum au coexistat
cele două forme de crime comise de stat? Deşi marginală comparativ cu alte
fenomene represive din aceeaşi perioadă, precum execuţiile extrajudiciare sau
morţii în închisori, în special din punct de vedere cantitativ, suntem de
părere că prevederile legale şi modalitatea în care acestea au fost utilizate
ilustrează cu succes procesul de politizare a însăşi pedepsei cu moartea.
Contradicţia
dintre respingerea ideologică a pedepsei capitale, înrădăcinată în marxism, și
folosirea sa aproape continuă în România din 1944 şi până în 1989 poate intriga
la prima vedere. Scopul nostru este analiza mecanismelor care stau atât în
spatele ideologiei cât şi al practicii şi să urmărim modul în care propaganda a
utilizat pedeapsa cu moartea. De ce a fost pedeapsa capitală folosită în mod
continuu şi de ce nu a putut comunismul conduce la o abolire ideologică? A
existat o dezbatere specifică asupra aspectelor ideologice sau a fost pedeapsa
capitală folosită ca în orice societate, ori, mai mult decât atât, ca armă
politică?
Într-un alt registru, căutăm aceleași răspunsuri pornind din
sens invers, de la particular către general, încercând să aflăm cât mai multe
despre cine au fost cei condamnați la moarte și ce aveau ei în comun. Care au
fost criteriile după care unii dintre aceștia erau grațiați iar alții
executați? Care au fost caracteristicile experienței pedepsei cu moartea la
nivel individual în perioada comunistă?”
Mai multe detalii pe site-ul Editurii Cetatea
de Scaun, de unde am și preluat informațiile de mai sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu