Se vor împlini curând 30 de ani de când s-a strigat „Libertate!” pe
străzile României. Libertatea câștigată atunci cu prețul vieții unora dintre
concetățenii noștri presupune și libertatea de a te exprima, de a spune ce vrei
și ce crezi. Probabil pornind de la aceste considerente, doi angajați ai
Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) au ieșit
public cu o serie de afirmații care au scandalizat [o parte din] opinia
publică. Spun „o parte”, pentru că în tumultul campaniei electorale, al
dezbaterilor pe marginea formării unui nou guvern sau a problemelor cotidiene,
sunt destui cei care nu au aflat și nu vor afla despre acestea. Cei doi sunt
dl. Mihai Demetriade și dl. Mădălin Hodor.
Într-un interviu acordat d-lui William Totok pentru Radio
France International și publicat în 28 octombrie 2019 (https://www.rfi.ro/social-115463-ororile-de-la-pitesti-interviu-cu-cercetatorul-cnsas-mihai-demetriade),
referindu-se la tragediile întâmplate în închisoarea Pitești începând cu 1949 –
care au făcut obiectul filmului „Între chin și amin”, proaspăt lansat pe piață
– primul a făcut mai multe afirmații în logica documentelor fostei Securități.
Paralelismele între „episodul pedepsirii care era un tip de practică legionară
veche în istoria Mişcării [Legionare]”, „incidentele violente care au avut
loc între legionarii, internați în lagărul de la Rostock” și „comportamentul
violent al acestora din timpul detenției [la Pitești]” mi se par cel puțin
forțate. Dar este dreptul domniei sale să spună ceea ce gândește.
Cu toate acestea, a susține, nici mai mult nici mai puțin,
că în cazul a ceea ce s-a întâmplat la Pitești „victimele nu sunt chiar
victime” denotă fie o necunoaștere a temei, fie rea-credință. Afirmația este cu
atât mai surprinzătoare cu cât dl. Demetriade susține că s-a ocupat de subiect.
Desigur, se poate discuta mult și nuanțat despre ceea ce s-a întâmplat în
închisoarea Pitești. Există câteva lucrări realizate de istorici,
memorialistică și interviuri cu supraviețuitorii, suficiente surse de
documentare pentru cei care doresc să înțeleagă tema, prin urmare nu insistăm.
Interviul a stârnit reacții preponderent critice în mediul
virtual. Unul dintre cei care au considerat că dl. Demetriade are dreptate a
fost și colegul său, dl. Mădălin Hodor. Dintre afirmațiile sale am reținut-o pe
cea prin care îi definește pe cei implicați în reeducarea de la Pitești astfel:
„Legionarii ăia drepți și buni erau doar niște căcați cu ochi care se torturau
între ei pentru un blid în plus. Cu voluptate aș spune.”
În ultima perioadă dl. Hodor a ieșit destul de des în public
emițând puncte de vedere care au stârnit controverse, voind parcă să-și asume o
poziție de „adevăratul guru” al istoriei recente. Și de data aceasta a făcut-o
folosind tonalități diferite, sentențioase sau bășcălioase, după părerea mea
total inadecvate în raport cu subiectul.
Din păcate, această manieră de a se raporta la teme ce țin
de istoria recentă nu este singulară. În ultimii ani am remarcat că s-au
profilat în spațiul public mai multe persoane care lucrează în domeniul
istoriei recente și care fac adesea afirmații controversate, parcă în mod
premeditat pentru a stârni scandal și a-și crește notorietatea sau numărul de
like-uri pe Facebook.
În cazul „scandalului” de față este foarte adevărat că celor
doi li s-au adresat invective de către unii contra-opinenți și că e dreptul lor
să reacționeze cum consideră de cuviință, însă cred că mult prea adesea se
coboară ștacheta sub un nivel tolerabil. Am considerat întotdeauna că
discuțiile privind trecutul istoric (și nu numai) trebuie să se păstreze în
zona argumentelor, dacă ele există, sunt raționale și fundamentate. Dacă nu,
cei care urmăresc alte scopuri decât să scrie istorie – cu tot respectul pentru
dreptul lor la opinie și liberă exprimare – ar trebui să se autodefinească
altfel, pentru a nu mai aduce atingere profesiei de istoric. Și ar putea să își
modifice și registrul de adresabilitate, orientându-se către emisiunile de
„divertisment”, unde, alături de alți doritori de publicitate cu orice
preț/chip, să își pună în cap „poalele inteligenței” în aplauzele amatorilor de
astfel de prestații.
Absolvenții de Medicină depun la finalul studiilor
„jurământul lui Hipocrate”, iar dacă un medic greșește poate fi sancționat
pentru „malpraxis”. Din păcate, în domeniul istoriei nu există un „jurământ al
lui Herodot”. Iar efectul este că au apărut mai mulți „lucrători” în domeniul
istoriei, care fără nici o constrângere de ordin profesional sau moral, au
adoptat un comportament de tip „giruetă”. Ei s-au folosit de portdrapelul anticomunismului
sau de umbrela „societății civile”, atâta timp cât le-a convenit, devenind
nuanțați când interesele personale o cereau. În ultima perioadă cazurile
procurorului general Augustin Lazăr, al fostului președinte Traian Băsescu sau
ale filosofului Mihai Șora au reprezentat o adevărată hârtie de turnesol. Cu ce
efecte rămâne să vedem în viitor.
Cert este că astfel de abordări lipsite de profesionalism,
jumătățile de adevăr prezentate conjunctural, fanteziile prezentate drept
adevăruri istorice și volutele argumentative pseudo-logice făcute de astfel de
lucrători în domeniul istoriei vor duce treptat la scăderea încrederii
populației în viabilitatea producțiilor istoricilor onești, care înțeleg să își
respecte profesia și să nu se transforme în propagandiști, ori să se folosească
de trecut ca de o trambulină pentru ascensiunea publică.
* Acest
text nu reprezintă punctul de vedere al instituțiilor la care sunt angajat sau
afiliat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu