Despre memorie şi suferinţă. Câteva impresii de la Memorialul Dachau

Placa de la intrarea în Memorialul Dachau

Înainte de 1989 se publicau şi erau relativ accesibile o serie de cărţi despre al II-lea război mondial şi despre lagărele de concentrare naziste. În copilărie am citit destul de multe lucrări pe această temă, însă până de curând nu am avut ocazia să şi văd unul. Ieri, 11 septembrie 2012, l-am văzut pe cel de la Dachau.

Am ajuns de dimineaţă, cu câteva minute înainte de a se deschide muzeul, aşa că nu am intrat să văd spaţiul expoziţional, ci zonele din fostul lagăr care se pot vizita.

Timp de o oră m-am plimbat prin zona fostelor barăci, şi am văzut câteva locuri de rugăciune şi biserici ridicate în memoria celor care au trecut pe acolo.

Era linişte, o zi frumoasă, însorită. Dar senzaţia de apăsare era permanentă şi sufocantă. O stare de angoasă, de piele de găină, de „păr măciucă” (ştiu că nu sună elegant, dar aşa a fost).

Una dintre cele 30 de barăci în care au fost ţinuţi foştii deţinuţi

Fundaţiile fostelor barăci

Memorial ridicat în memoria evreilor ucişi în lagăr

Garduri de sârmă ghimpată (mai demult electrificate) mărginite de două şanţuri (dintre care unul cu apă) făceau imposibilă evadarea din lagăr.

Şanţul (cel fără apă) şi reţeaua de garduri şi de sârmă ghimpată care împrejmuia zona lagărului în care se aflau deţinuţii

După un pod micuţ, începe o zonă cu mulţi copaci, cu alei pietruite şi îngrijite, cu flori. Dacă nu erau tăbliţe indicatoare ai putea avea impresia că te afli într-un parc. Dar printre copaci erau locurile folosite pentru execuţie şi câteva gropi comune.

Cruce ridicată pentru a marca una dintre gropile comune

În apropiere, o clădire de cărămidă roşie, cu un coş destul de mare şi de înalt. Chiar şi fără indicaţii îţi dai seama că e fostul crematoriu. Fără un indicator care să îmi arate direcţia de vizitare, intru prima dată în camera unde se aflau cuptoarele, apoi, pe rând, în ordine inversă, în cele în care se depozitau cadavrele celor gazaţi, în camera de gazare, în camera în care trebuiau să îşi lase hainele.

Clădirea în care au funcţionat camera de gazare şi crematoriul

Imagine din crematoriu

Camera de gazare

Era dimineaţă. Afară soarele strălucea. Era linişte. Sufocant de linişte. Şi pielea ca de găină…

Am plecat spre spaţiul în care era amenajată expoziţia. Îmi părea că nu mai e nimic de văzut, nimic de spus, nimic de aflat.

Am petrecut o oră printre obiecte, poze, texte explicative, pupitre unde puteai vedea mărturiile supravieţuitorilor. Starea de apăsare trecuse. Eram liniştit. Ce vedeam acolo ştiam din cărţi, exista o distanţă impusă de muzeizare. Mi se ofereau informaţii, utile, dar trăirile intense fuseseră înainte.

Imagine din expoziţia permanentă

Am vizitat apoi bunkerul, o clădire în care erau izolaţi deţinuţii. 

Imagine din Bunker

Pe drumul spre ieşire am întâlnit multe grupuri. Turişti în vârstă dar şi mulţi tineri. Ştiam despre importanţă pedagogiei muzeale în Germania. Mi s-a confirmat acum ceea ce văzusem mai demult la Berlin.

Poarta de intrare în lagăr cu mesajul „Arbeit macht frei”

Grup de elevi în vizită

Grup de elevi în vizită

Am plecat de la Dachau cu inima strânsă şi cu sentimentul că este imperios să se facă ceva şi la noi, în fostele închisori comuniste, altele decât cea de la Sighet. Dar, cum cunosc destul de bine situaţia fiecărui astfel de posibil proiect de muzeizare/memorializare, mă cuprinde tristeţea la gândul cât e departe momentul când o să pot să fotografiez în aceste foste locuri ale terorii grupuri de tineri veniţi să înveţe despre suferinţă.

*

Lagărul de la Dachau a fost înfiinţat la 22 martie 1933 – la câteva săptămâni după ce Adolf Hitler a fost numit cancelar – ca lagăr de concentrare pentru prizonierii politici. Ulterior el a constituit un model pentru construirea altor lagăre.

În cei 12 ani de funcţionare peste 200.000 de persoane din întreaga Europă au fost închise aici şi în alte lagăre mai mici, din apropiere, care au funcţionat ca filiale ale lagărului principal din Dachau. 41.500 dintre ele au fost ucise.

Pe 29 aprilie 1945, trupele americane i-au eliberat pe supravieţuitori.

În 1959 s-a luat decizia înfiinţări unui memorial, iar acesta a fost deschis în 1965.

     Mai multe informaţii despre Memorialul de la Dachau se pot găsi pe site-ul acestuia.