Gen. magistrat (r) Ioan Dan, Teroriştii din '89. Probe prezentate şi comentate de un fost şef al Procuraturilor Militare, Lucman, București, 2012

Să nu se creadă cumva că aş fi avut relaţii, altele decât cele oficiale, cu generalul Militaru. Despre relaţii amicale nu poate fi vorba, ba, mai mult, nu i-am dus la îndeplinire nici rugămintea sau sugestia (de ordin nu se poate vorbi deoarece, pe linie profesională, nu îi eram subordonat) de a-i aresta, la Timişoara, pe membrii CADA (aşa-zisul Comitet de Acţiune pentru Democratizarea Armatei).

În legătură cu acest subiect, este necesar să mă refer, în câteva rânduri, la generalul de aviaţie Dumitru Puiu, despre care se spune că, după ce a apărut la televizor în ziua de 24 decembrie 1989 – când a afirmat că deţine dovezi filmate în legătură cu ceea ce s-a întâmplat la Otopeni în aceeaşi zi – ar fi dispărut de străzile Timişoarei, la începutul anului 1990, fiind, apoi, internat la Spitalul de psihiatrie din oraş. Se afirma că această ştire ar fi fost publicată în ziarul „România Liberă” din 18 decembrie 2007.

Sunt nevoit să constat încă o minciună, din multe altele, dar este cea mai nevinovată, poate, din întreaga colecţie pe care o conţine cartea semnată de G. Cartianu. O ştire din ziar, lansată de cineva din formaţiunile de manipulare şi dezinformare a populaţiei, o ştire neverificată, însă numai bună în susţinerea temei principale a cărţii. Armata este vinovată de morţii şi răniţii din decembrie 1989 şi KGB-iştii lui Iliescu. Este o minciună că generalul Puiu ar fi fost comandantul Aeroportului Otopeni, la fel ca şi aceea că ar fi dispărut în 24 decembrie 1989, lăsând să se creadă că ar fi deţinut probe incomode pentru Armată.

Pe generalul Puiu l-am cunoscut personal, într-o duminică de la sfârşitul lunii ianuarie 1990, în cabinetul ministrului Apărării Naţionale, unde am fost invitat telefonic, de acasă, de generalul Nicolae Militaru, iar generalul Puiu se prezentase din proprie iniţiativă pentru a solicita trecerea în rezervă. În discuţiile pe care le-am avut înainte a fi invitaţi în cabinetul ministrului, generalul Puiu mi-a spus că intenţionează să înfiinţeze o societate privată de transport aerian, cu referire la baza materială a flotei prezidenţiale. Mi-a propus funcţia de consilier la societatea respectivă, cu un salariu de 5.000 de dolari SUA. În glumă, am acceptat propunerea; în realitate, însă, nu aş fi renunţat la calitatea de procuror pentru nicio altă funcţie.

În aceeaşi zi, împreună cu generalul Puiu, m-am deplasat la Timişoara cu avionul militar pus la dispoziţie de ministrul Apărării, numai că, la Timişoara ne-am despărţit şi eu mi-am continuat cercetările pe care le conduceam. Nu m-am ocupat, în niciun mod, de afacerea CADA.

Am făcut şi această paranteză pentru a demonstra, o dată în plus, că G. Cartianu a operat cu foarte multe informaţii neverificate şi, mai ales, cu pure invenţii.

Generalul Puiu s-a deplasat la  unităţile militare de aviaţie, unde, în timpul unei adunări, a cerut ca „securiştii să se ridice în picioare”. După câteva zile, a fost internat la Spitalul Militar  Timişoara. În prima parte a lunii februarie 1990 am fost anunţat că generalul Puiu a părăsit spitalul îmbrăcat sumar şi a fost luat de o maşină. Înainte de aceasta, într-o dimineaţă, la postul de radio local, generalul Puiu a avut o intervenţie în cursul căreia mă acuza că aş fi securist. Mi-am dat seama că începuse să aibă manifestări anormale. Nu-mi amintesc în ce împrejurări şi când a decedat generalul Puiu, dar pot să spun că nu era în competenţa mea să mă preocupe acest caz.

Despre generalul Puiu ştiam că a fost un pilot de excepţie. Între altele, se afirmă că atunci când au fost achiziţionate avioanele sovietice supersonice a cerut să fie el însuşi pilotul de încercare fără să accepte asistenţa tehnicienilor ruşi.”

Informații preluate de pe site-ul Memoria.ro.