Mihai Plămădeală, Refugiul. Deznădejde şi speranţă

După volumul de memorialistică şi de cercetări arhivistice scrupuloase „Dosarele nu ştiu tot!”, semnat de Mihai Plămădeală, fratele Mitropolitului Ardealului Antonie Plămădeală, şi istoricul Adrian Nicolae Petcu, iată încă o apariţie editorială – „Refugiul. Deznădejde şi speranţă” (Editura Istros, Brăila, 2012). Prima carte elucida câţiva ani grei din biografia distinsului ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. Ultima lucrare vizează un spectru mai larg de evocare. Ea cuprinde amplul studiu introductiv „Drama refugiaţilor basarabeni şi bucovineni din 1944 între neajunsurile războiului şi hotărârile mai-marilor lumii” semnat de Adrian Nicolae Petcu, reconstituirea biografică „Refugiul. Deznădejde şi speranţă” scris de Mihai Plămădeală şi două încercări de recompunere istorică – „Cartea Neamului Plămădeală” şi „Istorie locală de pe Cogâlnic” – rămase de la capul familiei Plămădeală din Stolnicenii Basarabiei, Vasile.

Camertonul volumului îl dă un citat din cartea „Basarabia” de Antonie Plămădeală: „Noi, basarabenii, toţi am plecat în 1944 cu gândul sigur de a ne întoarce. Nici unul dintre noi n-a plecat cu sentimentul că va rămâne definitiv. Avem şi astăzi acelaşi sentiment. Ne-am lăsat casele pline cu covoare, cu icoane, podurile pline cu grâu şi sâsâecele cu porumb. Am lăsat casele în grija vecinilor cu poruncă să le apere, pentru că ne vom întoarce. Sperăm şi acum. N-a murit speranţa. Ne vom întoarce. Cine va înţelege drama plecărilor în refugiu?”.

      Drama refugiului are, pentru basarabeni, o componentă destinală veche. Ea porneşte cu primele războaie ruso-turce din zonă şi extinderea imperiului rus, care va obliga un stră-stră-bunic din neamul Plămădeală, Costache, să se refugieze împreună cu toată familia prin 1792 din satul Goian de pe malul stâng al Nistrului în Ialovenii din Moldova. Refugiul din 1944 este o verigă, cea mai recentă şi, poate, cea mai tragică, în lungul şir de refugii ale basarabenilor nevoiţi să se salveze în faţa vitregiilor istoriei. Experienţa dramatică a retragerii precipitate a administraţiei româneşti de după 28 iunie 1940 şi a anului de ocupaţie sovietică ce a urmat, a avut, în faţa apropierii frontului de Nistru, două consecinţe previzibile. Un val uriaş de refugiaţi, îngroziţi de „lucoarea ce venea de la răsărit”, a pornit într-un exod disperat spre centrul şi vestul ţării. Pe de altă parte, de această dată, în ciuda adversităţilor războiului, guvernul României nu a mai lăsat lucrurile la voia întâmplării, supunând stihia refugierii unor planuri amănunţite ale Statului Major, dându-i, astfel, pe cât era posibil în condiţiile date, un caracter organizat. Programele de evacuare a populaţiei aveau ca principiu de bază raţionamente umanitare, de salvare a acelor pături de populaţie care s-ar fi expus cel mai mult în faţa regimului comunist, dar şi raţionamente de strategie naţională cu bătaie lungă. Ele au fost formulate explicit, susţine istoricul Adrian Nicolae Petcu, de mareşalul Ion Antonescu, aducând, în acest sens, mai multe citate elocvente din intervenţiile sale în şedinţele Consiliului de Miniştri: „În ceea ce priveşte evacuarea populaţiei, noi trebuie să urmărim un principiu, care are la bază un interes superior al Neamului Românesc. (...) Vom scoate din Bucovina, după cum vom scoate şi din Basarabia, dacă nenorocirea va veni peste noi şi vom scoate şi din Moldova, însă numai ce este strict necesar, căci nu se poate ca Neamul Românesc să piară. (...) Fiecare este dator să rămână pe loc, să asigure continuitatea vieţii Neamului Românesc. Deci şi din elite şi din populaţie trebuie să rămână acolo, şi trebuie să-i convingem. Sigur că vor cădea în faţa călăilor ruşi din aceştia, mai ales din burghezie. Dar nu putem lăsa ţărănimea fără elemente de conducere. (...) Deci, nu vom evacua din Bucovina şi Basarabia decât elementele tinere, care sunt capabile de luptă, căci dacă îi lăsăm acolo vor fi băgaţi de bolşevici în luptă; precum şi elementele din administraţie, învăţătorii, preoţii, trebuie să-i convingem să rămână pe loc. Nu putem goli aceste ţinuturi străbune moldoveneşti de românii noştri, pentru că vor fi imediat ocupate de către ucraineni, ruşi, polonezi şi alte naţiuni şi nu vom mai putea să ne întoarcem acolo, de unde plecăm odată pentru totdeauna.”

Războiul cu situaţiile sale imprevizibile şi, mai târziu, înţelegerile cinice dintre „mai marii lumii” (Stalin şi Churchill) au dat peste cap în mare parte aceste programări strategice de principiu. Refugiul basarabenilor spre România a căpătat, după cum citim din amintirile lui Mihai Plămădeală, un caracter de calvar tragic, ca orice rupere a omului de rădăcinile sale fireşti şi de aruncare a lui în neaşezarea unei lumi complet debusolate. Atât marele plan al Statului Major, cât şi „planurile” mici ale familiilor de refugiaţi au fost pe parcurs „rectificate” sau date peste cap de realităţile crude ale războiului şi de consecinţele nefaste ale târgului de interese geopolitice de la Ialta. Evacuarea planificată a populaţiei civile s-a ciocnit de panica generală în faţa iminentelor „binefaceri” (cunoscute deja) ale bolşevismului şi de haosul războiului, cu lipsurile şi cu moartea mereu prezentă printre cei prinşi în malaxorul existenţei sale nesigure. Nici principiul strategic al „asigurării continuităţii vieţii Neamului Românesc” în Basarabia şi Bucovina n-a funcţionat după cum s-a prevăzut atunci, tăvălugului războiului urmându-i, vorba Mitropolitului Antonie Plămădeală, „calvarul rusificării în urma noastră şi a sovietizării şi comunizării României”. 

Şi memorialistul, Mihai Plămădeală, şi istoricul, Adrian Nicolae Petcu, vin cu un bogat material factologic, din care se conturează un tablou viu, complex, plin de dramatism, al unei mari tragedii umane şi naţionale produsă de războiul mondial şi de jocurile geopolitice ale marilor puteri în această parte de lume. Supraaglomerarea mijloacelor de transport, abuzul –  întâi, a militarilor germani, apoi a celor sovietici – asupra unor fiinţe lipsite de orice apărare, neajunsurile cumplite ale unui habitat în condiţiile neprevăzutului şi arbitrarului războiului şi, pe urmă, în prezenţa, practic, a unei armate de ocupaţie, sunt doar unele momente ale acestei tragedii. Un loc aparte în reconstituirea acelor timpuri de restrişte îl ocupă evocarea întâmplărilor zguduitoare legate de raidurile aviaţiei americane asupra Bucureştiului din 4 aprilie 1944, în urma cărora şi-au pierdut viaţa câteva mii de civili, majoritatea refugiaţi. După ceea ce a numit Gheorghe Brăteanu „teroarea aeriană” şi după celelalte nenorociri ale războiului, odată cu semnarea armistiţiului de pace de la 23 august, urmează, pentru toţi românii (neştiutori încă de pactul de la Ialta) o situaţie echivocă, în care speranţa şi încrederea lor într-un Occident salvator se lovesc de totala lipsă de interes a acestui Occident faţă de problemele României, lăsată totalmente la cheremul sovieticilor. Adrian Nicolae Petcu aduce un exemplu zguduitor prin cinismul său. La 2 august 1944 Churchill declara în Camera Comunelor: „România ar trebui să se înţeleagă cât mai grabnic cu Rusia, care va putea să dispună de ea cum va voi (subl. n. – A.Ţ.)”. Ruşii, care au arătat deja românilor basarabeni şi celor din Bucovina, în 1940, cum ştiu „să dispună” după voia lor, având şi acceptul aliaţilor occidentali (de fapt, doar al premierului britanic, care, cum spune Mihai Plămădeală, „gândea mai mult cu trabucul decât cu capul în momentul în care semna ruşinoasele înţelegeri cu criminalul Stalin”), imediat ce le-a picat voia dispunerii şi-au împlinit-o cu vârf şi îndesat. O jumătate de milion de refugiaţi basarabeni şi bucovineni au devenit fugari, vânaţi de „Patria natală”, URSS, într-o ţară „străină”, România. „În Convenţia de armistiţiu încheiată de România cu Uniunea Sovietică la 12 septembrie 1944, aminteşte Adrian Nicolae Petcu, la art. 5, se prevedea ca toţi „cetăţenii sovietici” internaţi sau refugiaţi să fie predaţi imediat Înaltului comandament aliat (sovietic) în vederea „repatrierii”. (...) Conform ucazului din 8 martie 1941 adoptat de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS cetăţeni sovietici erau consideraţi toţi acei care la data de 7 noiembrie 1917 erau supuşi ai Imperiului ţarist, indiferent dacă la 28 iunie 1940 aveau cetăţenia română”. Înarmaţi cu aceste „ucazuri”, sovieticii încep o „acţiune generală de identificare şi de repatriere a celor originari de peste Prut”. „De multe ori, notează istoricul, şi cu excesul de zel al unor reprezentanţi ai statului român”. Deşi, se cuvine să menţionăm şi o atitudine contrară, cazuri când persoane de răspundere se implicau în favoarea desţăraţilor hărţuiţi de organele de securitate. Exemplul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, adus de Mihai Plămădeală, de protecţia căruia a beneficiat şi familia Plămădeală, este edificator.

În acest calvar general al refugiului şi familia Plămădeală îşi are „povestea” ei fascinantă cu un tată care, spune autorul, „avea cultul şcolii” şi care a ţinut să-l transmită şi copiilor săi, o mamă volitivă şi şase copii, dintre care cel mai mare, Leonida, va deveni, peste ani, Mitropolit al Ardealului. Ea începe cu anul 1940-41, când în casa cântăreţului bisericesc (a dascălului, cum se spune în Basarabia) Vasile Plămădeală este „cartiruită” o învăţătoare rusoaică, stăpânul şi cei şase copii ai săi fiind nevoiţi să se înghesuie în „cuhne”, o construcţie auxiliară de vară. În listele cu numele familiilor ce urmau a fi deportate în Siberia la sfârşitul lui iulie 1941, găsite la „selisovietul” din Stolniceni după plecarea sovieticilor, era şi familia Plămădeală. Astfel, venirea a doua a torţi(onarilor) cu „lumina de la răsărit” nu impunea decât o singură opţiune, cea a refugiului. Tata fiind concentrat la Turnu-Severin, povara deciziei de plecare, la 22 martie 1944, şi a tot ce presupune ruperea unei familii de vatră, cade pe umerii mamei, Elisabeta Plămădeală, născută Pojoga. Urmează o istorie plină de întâmplări dramatice, de încercări grele proprii unor vremuri de război, de situaţii de impas şi de ieşiri fericite din ele. Din toate se recompune „povestea refugiului” cu voinţa, de baladă, a unei basarabence concentrată într-un efort suprem de a-şi duce copiii cu orice preţ la punctul de destinaţie indicat de planul general de evacuare şi, mai apoi, cu perseverenţa unui tată care vrea şi care izbuteşte să asigure familia cu o casă la Bucureşti şi să garanteze copiilor, prin încrederea sa neţărmurită în puterea biruitoare a şcolii, un viitor. Revenirea acasă, cu anii, devenea tot mai puţin probabilă. Acolo, vorba lui Antonie Plămădeală, se cultiva „o Basarabie fără tradiţii”, bastardizată. Doar în adâncurile inconştiente colective se mai frământa cealaltă Basarabie, cea românească, ţara care a răbufnit o dată, neaşteptat, impetuos, în 1989, pentru ca peste puţină vreme să se înfunde iar (pentru cât timp?!) în tainiţele binecunoscutului deja „somn de moarte”. Cealaltă Basarabie, ne-o demonstrează aceste evocări, a prins rădăcini în altă parte, cu o finalitate mai înaltă şi mai demnă decât simpla supravieţuire biologică. „Întoarcerea”, după 1990, a  lui Antonie Plămădeală la baştină cu toiagul de Mitropolit al Ardealului, dar şi cu o operă impunătoare de cercetări literare şi exegeză ecleziastică la activ înseamnă poate cea mai mare victorie a spiritului românesc al Basarabiei. Nu numai după 1944, pe parcursul celor aproape  două sute de ani de dominaţie rusească refugiul spre România a basarabenilor a însemnat adesea o prindere de rădăcini şi o revigorare a românismului printr-un soi de energie aparte, incoruptibilă şi tumultoasă, proprie, uneori, omului drept şi liber de la „margine”, pentru care hotarul este ceva cu aproximaţie, iar înţărcuirea – imposibilă. 

Andrei Ţurcanu