„Personalitate emblematică a mișcării Rugul Aprins de la
Mănăstirea Antim (București), Alexandru Mironescu (1903-1973) nu a consimțit să
colaboreze în niciun fel cu regimul comunist din România. A ales tăcerea, chiar
dacă lucra intens – atât cât i s-a permis, căci între anii 1958 și 1963 a fost
în închisoare –, ducea viața unui intelectual de înaltă ținută. Studiile sale
universitare într-ale științelor exacte, doctoratul în filozofie luat la
București (1926), alt doctorat „ès Sciences physiques” dobândit la
Universitatea Sorbona (1929) aveau să-i asigure la revenirea în țară
perspectiva unei cariere științifice și academice. Fiind un intelectual cu
deschidere enciclopedică, cum mai erau câteva personalități în plină forță ale
interbelicului românesc – Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu –, cu care a fost
prieten, Alexandru Mironescu a mai scris până la finalul vieții pământești:
proză, teatru, poezie, eseuri filosofice, a fost angajat activ în publicistică
(până la instalarea comunismului). În anul 1935 publică un prim roman, Oamenii
nimănui, recomandat în calde cuvinte de Panait Istrati.” (Marius Vasileanu)
Informații preluate de pe site-ul editurii Eikon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu