„Demersul meu de a scrie despre pionieri şi istorie a pornit
dintr-un amestec de provocări, pasiuni şi controverse, dar şi amintiri.
Înţelegeam, ca majoritatea congenerilor mei de altfel, atât cât se putea din
comunismul anilor ’70-’80: lecţii la lampă cu gaz, uniformă şi activităţi
pioniereşti, bentiţe şi matricole, planuri de activitate, manuale uzate cu
pagini lipsă, liste nesfârşite de lecturi suplimentare şi ore de cor, frig,
cozi dar şi nostalgii concretizate în îngheţata Polar, metisul Azorel, polonezi
care aruncau cu bomboane din rulote albe, taberele de la Năvodari, cetăţi
imaginare demne de Cireşari… Şi bineînţeles, ca şi ceilalţi purtători ai
cravatei roşii, nu problematizam punerea mea în dependenţă sine qua non faţă de
vreun sistem.
Ştiam că sunt un copil al comunismului, iar
previzibilitatea cu care teoretic se întâmplau lucrurile atunci mi se părea a
fi normalitate: pur şi simplu ţi se trasa viaţa după un cursus honorum bine
stabilit, respectiv te năşteai, copilăreai puţin şi prin creşe, pentru că
evident părinţii tăi erau integraţi în câmpul muncii, situaţia se repeta
nesmintit şi la grădiniţă sau cămin – moment în care începeai să realizezi
involuntar că mai există şi Partidul care te veghează şi chiar şi cineva care
te iubeşte necondiţionat şi cu a cărui fotografie ajungeai să te familiarizezi
–, apoi începeai şcoala, când deveneai practic un număr (cel de pe matricolă),
gimnaziul, liceul cu treptele aferente şi, dacă aveai şi puţin noroc,
facultatea.”
Informații preluate de pe site-ul editurii Curtea Veche, unde cei interesați
pot găsi mai multe detalii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu